Alb și negru. Cancerul de piele și orice altceva

Partea 14

Paște fericit!

Dragii mei, sper că ați avut un Paște minunat, casa noastră a fost plină, toți copiii, unii cu cei dragi, au stat în jurul mesei noastre. Ne-am ospătat, am râs, am vorbit și am dezbătut. Întotdeauna este așa aici când toată lumea se adună, rareori este liniște și se simte un pic ca pe vremuri.

Și ca să fiu sincer, uneori mă întreb astăzi cum am reușit cu această grămadă de oameni minunați care nu au fost minunați uneori... și întotdeauna cineva bolnav sau în ghips, familia extinsă...

Am făcut-o și a ieșit grozav, asta e sigur!

Mi-a fost un pic dificil să încep să scriu de data aceasta.

Nu pentru că mi-ar lipsi ideile, ci pentru că de data asta am o minge în cap și nu mai găsesc începutul firului...

La fel ca luminițele pe care trebuie să le demontezi în fiecare Crăciun.

Și apoi m-am gândit să scriu exact despre asta, despre ghemul de fire cu toate capetele libere care nu pot fi prinse.

Multe s-au întâmplat în ultimele câteva săptămâni în bula cancerului dar și în lumea normală sau cum ar trebui să o numesc eu.

În lumea normală Sunt destul de ocupată la serviciu, noul meu rol managerial este provocator și interesant, trebuie să mă asigur că iau pauze și mă deconectez.

Mă bucur de această normalitate, mă bucur că călătoresc din nou normal, mă gândesc la lucruri banale și nu mă gândesc constant la cancer. Uneori am sentimentul că peste doi ani s-ar putea să fiu încă implicată în auto-ajutorare, dar cu o distanță corespunzătoare față de propria mea poveste. Probabil le voi spune oamenilor că și eu am fost afectată, că a fost o perioadă grea, dar că a trecut.

O experiență, o etapă în viața mea, ca multe altele.

Poate că trebuie să vă dați ochii peste cap acum, dar jur că există zile cu acest sentiment!!!

Și apoi sunt zile în care mă cufund adânc în vechiul sentiment.

Acum câteva zile, am luat parte la un proiect grozav în Berlin și am avut ocazia să îi cunosc pe Michael și Nils, cei doi băieți de la "Hautversaut". Este vorba despre conștientizarea cancerului nostru de piele. Am stat împreună, ne-am spus unul altuia poveștile, am făcut schimb de idei și ne-am ascultat reciproc. A fost foarte emoționant pentru mine, pe alocuri.

M-am gândit: "Wow, pe de o parte nu aș fi aici fără cancer... iar pe de altă parte, nu este prea mult la un moment dat? Nu trebuie să mă protejez mai bine, să iau distanță și să continui normal?"

Nu am putut găsi un răspuns, dar cumva am simțit că mă clatin din nou între lumi.

Oameni dragi m-au întrebat cum a fost în Berlin.

Ce ar trebui să răspund?

A fost minunat, m-am distrat și am experimentat lucruri minunate, interesante.

Dar cum să explic cuiva din lumea normalăcum te simți când bărbatul care stă vizavi de tine îți spune că marele lui obiectiv este să împlinească 40 de ani!

Cum ar trebui să vorbesc despre asta?

I-aș copleși pe dragii interogați, știu că...

Și de aceea tac din ce în ce mai des zilele astea.

Este un pic ca și cu non-părinți despre a fi mamă vorbind cu non-părinți... pur și simplu nu merge.

Puteți raporta fapte, puteți declanșa sentimente, dar acestea nu vor fi niciodată la fel ca cele ale unei persoane care se află în aceeași situație. Punct și de la capăt. Nu poți schimba asta, cel puțin nu pentru mine. Sau nu încă, cine știe.

Și ce fac cu această realizare?

Cred că voi continua ca înainte.

Sunt profesoară, manager de creșă, mamă, soție, prietenă și soră.

Și eu sunt bolnav de cancer.

Poate că dorința de a reconcilia cele două este pur și simplu nerealistă.

Poate că și două pălării sunt absolut ok.

Poate că este un pic ca o relație bună.

Îi povestești partenerului tău despre provocările cu care te confrunți la serviciu. Cealaltă persoană ascultă, empatizează și poate are un sfat. Ea sau el poate fi alături de mine fără să fi simțit același stres.

Apoi, s-ar putea să vă întâlniți cu o colegă și, fără ca ea să fi fost acolo, să știe imediat cum a fost situația.

Așa mă simt eu în auto-ajutor.

Întâlnesc oameni în viața reală pentru prima dată, cum ar fi la lectură sau în Berlin. Sau atunci în reabilitare.

Și imediat legătura există, o îmbrățișare pare familiară.

Așa că vă puteți imagina că abia aștept întâlnirea grupului nostru din Essen peste câteva zile!

Deci, dragi cititori... v-am spus, o încurcătură cu multe capete încurcate, nu chiar tangibile.

Dar am decis să scriu despre asta ieri.

Ieri am fost cu socrii mei, soacra mea are și ea cancer și afazie, care îi ia cuvintele.

Când ne-am luat rămas bun, ea m-a ținut de mână și a spus: "Amândoi!"

Și am simțit ce a vrut să spună... amândoi știm ce se simte, poate că suntem mai conectați acum decât în cei 16 ani anteriori.

Ea are cuvintele în cap, eu le pot scrie.

Ce cadou.